Benchmarkingul este arta de a descoperi de ce si cum reusesc unele firme sa se achite de sarcini mult mai bine decat concurentii. O firma care apeleaza la benchmarking intentioneaza sa imite, ori sa imbunatateasca produsele realizate de alte firme, bazandu-se pe cele mai bune practici folosite de acestea. Intr-un proiect de benchmarking specialistii de la Ford au descoperit ca aveau angajati 500 de oameni pentru operatiunile de plati, pe cat vreme compania Mazda din Japonia efectua aceleasi operatiuni cu numai 10 oameni. Studiul a permis companiei Ford sa reduca numarul personalului la 200 de persoane.

 

Benchmarkingul este un proces in 7 etape:

1. determinarea functiilor care trebuie evaluate
2. identificarea principalelor variabile de performanta care trebuie masurate
3. identificarea celor mai bune firme
4. masurarea performantelor acestor firme
5. masurarea performantelor propriei firme
6. stabilirea programelor si actiunilor pentru reducerea decalajelor dintre propria firma si firma concurenta
7. implementarea si monitorizarea rezultatelor

 

O data ce firma se angajeaza in acest proces ea trebuie sa incerce sa evalueze fiecare activitate. Cum pot managerii sa identifice firmele cu cele mai bune practici? Intr-o prima etapa, ei pot chestiona clientii, furnizorii si distribuitorii, cerandu-le acestora sa aprecieze cine anume cred ei ca se descurca cel mai bine. Ulterior pot apela la firme de consultanta.

Dupa identificarea firmelor care aplica cele mai bune practici specialistii trebuie sa masoare performantele acestor firme legate de costuri, timp si calitate.

 

Slabiciuni ale benchmarkingului:

-         se impiedica propria creativitate

-         se egaleaza performantele la un moment t₀ ale concurentilor. Probleme este ca ei nu raman pe loc

-         pot fi pierdute din vedere nevoile de schimbare ale clientilor